De ce merită
Sulina este singurul oraș din România la care nu se ajunge cu mașina. Tocmai de aceea a rămas cum a rămas: o stradă principală de-a lungul Dunării, case de secol XIX cu tencuiala coșcovită și o plajă lată, aproape goală, la capătul de est al țării.
Cimitirul vechi merită singur drumul. Acolo stau, unii lângă alții, marinari, căpitani, eroi de război, pirați și o prințesă, din religii și neamuri diferite — cea mai scurtă lecție despre ce a fost portul acesta.
Povestea completă
În secolul al XIX-lea, Sulina a fost sediul Comisiei Europene a Dunării și port liber. Statutul de porto-franco a adus aici nouăsprezece naționalități într-un oraș de câteva mii de oameni: greci, italieni, armeni, turci, ruși, englezi, evrei. Se făcea comerț cu grâu, se reparau vapoare, se vorbeau șase limbi pe aceeași stradă.
Comisia a scos brațul Sulina la dimensiunile unei căi maritime — singura gură a Dunării pe care pot intra navele de larg. Lucrarea aceea a făcut orașul și, când administrația internațională s-a încheiat, orașul a rămas fără motivul pentru care crescuse.
Astăzi Sulina este, în același timp, punct de plecare pentru traseele din deltă — cu bărci rapide sau cu bărci tradiționale, cu vâsle — și o destinație în sine, pentru plajă și pentru liniște. Lipsa unei legături rutiere directe, care a sărăcit-o, este exact ce a păstrat-o.
